FSP este înainte de toate un spaţiu de viaţă comună. Ca atare, un spaţiu guvernat de reguli. În primul rând de reguli de civilitate chemate să guverneze comportamentele studenţilor şi ale profesorilor deopotrivă. În al doilea rând, este vorba despre reguli privitoare la modul în care cunoaşterea este produsă şi reprodusă. Ştiinţele politice sunt ştiinţe de acumulare, constituite nu numai din observarea directă a faptelor şi datelor politice şi sociale, dar şi din frecventarea sistematică a autorilor, numeroşi, ce au reflectat deja asupra politicii şi societăţii. Chiar şi observaţia empirică este organizată astăzi după principii formalizate în cărţi şi manuale. 

Tot ceea ce putem cunoaşte, în ştiinţele politice, a făcut deja într-o formă sau alta, direct sau indirect, obiectul unui număr aproape copleşitor de studii, articole de revistă sau volume. În ştiinţele politice poţi fi inovator, dar niciodată inventator. De aceea, felul în care tratăm această cunoaştere acumulată în timp este esenţial pentru calitatea propriei noastre activităţi şi pentru recunoaşterea pe care o vom primi din partea comunităţii academice, naţională şi internaţională, atunci când finalizăm studiile de licenţă, masterat sau doctorat.

Onestitatea academică este deci definită în chip esenţial de respectul pe care-l acordăm cunoaşterii produse de ceilalţi. Acest respect se manifestă prin folosirea regulată şi sistematică a unor proceduri standardizate de o practică constantă şi universală. Cea mai importantă dintre ele este citarea, cu alte cuvinte indicarea precisă şi amănunţită a autorului de la care am preluat date, informaţii, idei.

Citarea, folosirea citatelor

Simplu spus, citarea are cu precădere două aspecte. Fie redăm, în cuvintele noaste, dar cu maximă fidelitate, ideile sau informaţiile culese dintr-o carte ori revistă, indicând în notă (de subsol, de sfârşit al textului sau incorporată în text atunci când ne conducem după Chicago Manual of Style) numele autorului de care ne-am folosit, cartea sau articolul consultate, locul şi data lor de apariţie, precum şi paginile unde se găsesc ideile sau informaţiile preluate, Fie, cităm propriu-zis, adică reproducem întocmai, între ghilimele, textul de care ne folosim, indicând, ca şi în primul caz, toate elementele de recunoaştere. Cu cât avem mai puţină experienţă, cu atât procedeul citării este de preferat, în măsura în care parafraza (redarea în propriile noastre cuvinte) poate prezenta riscul deformării sau ciuntirii ideii la care vrem să ne referim. Se spune, în mod faimos, traduttore, tardittore, adică atunci când traducem, sau repovestim, nu reuşim mereu să rămânem fideli originalului.

Se cuvine, în acelaşi timp, să evităm ca în textele noastre (referate, lucrări de semestru, lucrări de licenţă, dizertaţii de master, teze de doctorat etc.) să folosim o mare densitate de citate lungi sau de parafraze. Într-o asemenea situaţie, propria noastră contribuţie poate trece neobservată sau devine chiar nesemnificativă. O altă celebră anecdotă universitară îl face pe un profesor să-i spună unui doctorand că în teza lui sunt lucruri noi şi lucruri bune, numai că lucrurile noi nu sunt bune, iar cele bune nu sunt noi. Pe scurt, atunci când cităm sau preluăm date o facem pentru a putea construi propria noastră demonstraţie. 

Consultaţi Ghidul de redactare.

Resursele on-line

Pe de altă parte, în termeni de cunoaştere, nu toţi autorii sunt egali şi nu toate sursele se bucură de aceeaşi autoritate. Ca orice disciplină academică, ştiinţele politice au autori consacraţi, reviste de specialitate şi instrumente de lucru recomandate. Astăzi mai ales, trebuie să fim extrem de precauţi în utilizarea resurselor digitale. 

Internetul este un mijloc de informare pentru marele public, dar numai în anumite condiţii o sursă de cunoaştere academică. Site-uri de tip Wikipedia ne pot servi ca un instrument de primă luare la cunoştinţă a unor fapte, date ori idei. Ne pot îndruma spre o anumită bibliografie, ne pot indica direcţia în care să căutăm informaţiile ce ne sunt necesare, dar nu constituie ele însele o „literatură de specialitate” şi, de aceea, nu pot fi citate. Oricând aveţi îndoieli cu privire la calitatea unor asemenea surse, nu ezitaţi să-i consultaţi pe oricare dintre profesorii dumneavoastră. În general, internetul nu trebuie să ispitească pe nimeni să procedeze prin copy şi paste.

Plagiatul

Neatenţia la reguli cum sunt cele de mai sus poate duce la încălcări grave ale integrităţii academice. Este un loc comun că cea mai serioasă crimă pe care o poate cineva comite într-o universitate este plagiatul. Este vorba despre un delict intelectual, care afectează natura însăşi a unei comunităţi a cărei raţiune de a fi este cunoaşterea şi care se întemeiază pe încredere. În termeni strict juridici, plagiatul este o încălcare a dreptului de proprietate intelectuală şi primeşte, în legislaţiile naţionale, definiţii juridice foarte precise, presupunând aproape întotdeauna despăgubiri materiale. 

În lumea academică însă, plagiatul are un înţeles mai larg, este recunoscut mai direct şi mai simplu decât într-o instanţă, şi nu poate fi îndreptat sau răscumpărat (aşa cum se întâmplă cu o încălcare de copyright) printr-o amendă retroactivă. În lumea academică, sancţiunea este descalificarea morală, de regulă definitivă şi irevocabilă, a celui dovedit că a plagiat. În universitate, plagiatul poate fi comis atât de profesori, cât şi de studenţi şi el este semnalat de regulă de colegi. Plagiatul înseamnă preluarea, în orice mod sau formă, a unor date, informaţii sau idei, în integritatea lor sau doar trunchiat, fără a indica cui aparţin şi prezentarea lor ca fiind rezultatul propriei munci. Adesea, un singur rând, o singură idee care se regăsesc fără indicarea sursei într-un text semnat de altcineva sunt suficiente pentru a-l identifica pe acel cineva drept plagiator. În plagiat, să spunem cu ironie, „mărimea nu contează”. 

În plus, plagiatul poate duce la ruperea legăturii de încredere între profesori şi studenţi. Un profesor care plagiază pierde total respectul studenţilor săi, iar un profesor poate deveni permanent suspicios faţă de o clasă în care doi sau trei studenţi au plagiat.

Inselatoria

Există în acelaşi timp şi alte forme de lipsă de onestitate academică: copiatul de la colegi în timpul unei lucrări de evaluare continuă sau prezentarea aceluiaşi referat la mai multe cursuri înrudite (multiple submissions). Fără a descalifica moral irevocabil pe cel care le comite, asemenea procedee pot duce la sancţiuni disciplinare severe.